A fost intotdeauna locul ala moale si catifelat dintre omoplati… curbura spatelui, matasea care leaga gatul atat de inconfundabil de umeri. Mi-am gasit de mii de ori linistea si somnul cel mai dulce cu buzele lipite de spatele lui, amusinand lenes ca o pisica pielea lui neagra. Cat de frumos era… ca o pantera care doarme, dezarmata, cu ghearele si coltii ascunsi.
Oare chimia dintre suflete se transmite prin piele?.. Fiecare vena, fiecare muschi, fiecare os care te magnetizeaza mai tare, mai aproape… A vibrat in mine nopti intregi cand dormeam culcusita in sufletul lui si zile intregi, cand asteptam sa vina. Si fiecare nerv, fiecare tresarire, fiecare lacrima, fiecare dor si-au gasit sfarsitul si linistea in acea piele, in senzatia aia tactila cu rezonante la nivelul inimii mai presus decat orice altceva ce ar fi existat pana atunci.
Cat de instinctiv stim sa iubim… cat de primar si de salbatic, cat de irational si de temperamental… Mintii ii poruncim adesea sa uite, sufletul nu vrea niciodata sa asculte, caci nu stie. El pastreaza toate acele vibratii, toate acele lanturi nevazute, in incapacitatea lui de uitare.
Am spus de mii de ori ca am dat la o parte toate mastile. Dar oare era mai bine sa le pastrez acolo, ascunzand slabiciunile si defectele?…
Pielea aia cafenie… cata liniste si caldura si dragoste poti resimti dintr-un petic textil animat de viata…
Mica poeta 